Băiatul prințului

Autor; Paul Bailey

Editură; Polirom

Număr de pagini; 198

Anul apariției; 2014


      Paul Bailey s-a născut pe 16 februarie 1937, la Londra. În 1953 a obținut o bursă de studii la Central School of Speech and Drama și a lucrat o vreme ca actor, înainte de a deveni scriitor liber-profesionist. A predat la universitățile NewCastle și Durham, iar după ce a primit Bicentennial Fellowship (1976) a călătorit în America, unde a fost lector invitat de Literatură Engleză la North Dakota State University.

     A publicat romanele: At the Jerusalem (1967; La ,, Jerusalem”, 1996), care a obținut Somerset Maugham Award și Arts Council Writers' Award, Trespasses (1970), A Distant Likeness (1973), Peter Smart's Confession (1977), nominalizat pe lista scurtă la Booker Price, Old Soldiers (1980; Bătrânii Soldați, 1996), Gabriel's Lament (1986), nominalizat pe lista scurtă Booker Price, Sugar Cane (1993), Kitty and Virgil (1998; Kitty și Virgil, 2005), Uncle Rudolf (2002; Unchiul Rudolf, 2009) și Chapman's Odyssey (2011). A scris piese pentru radio și televiziune, a publicat două volume de memorii, precum și două biografii. A fost distins cu E.M. Fosters Award (1974) și George Orwell Prize (1978).

     Pot spune în primul rând, că modul în care e așezat textul în pagină și modul în care descrie autorul te face să nu te mai dezlipești de carte, pentru că în două zile am și terminat-o. Dar lăsând asta la o parte, în carte este vorba de un român, Dinu Grigorescu, care merge la Paris în 1927 datorită tatălui său Cezar, care era avocat la curtea regală.

     Dinu avea atunci doar 19 ani, iar în mare parte această mini vacanță era ca să vadă altfel de societate și să-și împlinească visul pe care-l avea atunci, anume cel de scriitor în devenire. Însă visul lui aproape de sfârșit de adolescență îl v-a abandona.

     "Bine ai venit la vie de bohème (viață bună), a zil el când ne-am oprit din râs. Și spune-mi Eduard, te rog. Nu mă trata ca pe-un bătrân. Hai să fim prieteni. "

     Acesta a fost întâmpinat de un verișor de-al său, care îi va ține de urât în timp vacanței sale la Paris, pe cât pare de jovial la început pe atât e de detestat pe parcursul cărții. Însă verișorul nu prea are mare aport în viața lui Dinu, e doar un amfitrion care-și face datoria. I-a arătat cam tot ce era în vogă pe atunci, au asistat și la un spectacol al unei artiste de culoare și bineînțeles că au băut mult vin și coniac.

     Se poate spune că tocmai acest prea plin, care l-a făcut să fie amețit l-a condus spre un stabiliment anume creat pentru oamenii cu gusturi diverse. Albert le Cuziat l-a întâmpinat pe tânărul romănaș și imediat i-a recomandat și convins că are nevoie de o brută, care era Răzvan Popescu alias Honoré, care mai era poreclit și băiatul prințului. 

     "Povestea pe care vreau să v-o spun este cea mai stranie din viața mea. Nici măcar nu sunt sigur că o s-o pot duce până la bun sfârșit. Întâmplările pe care urmează să le retrăiesc și să le relatez s-au petrecut acum patruzeci de ani, pe când eram necopt în tot ceea ce însemnau trupul și complexitățile actului sexual."

     Da, Dinu Grigorescu nu a gustat până la acea vârstă din fructul oprit, era și genul mămos care chiar și după ce a murit mama sa, lung timp tot a vorbit cu ea în vise. Tot timpul a tânjit după afecțiunea ei, iar de când s-a îndrăgostit de Răzvan a început să se simtă vinovat față de ea. Atracția asta a avut-o de copil față de un hamal, iar de atunci se pare ca s-a menținut în alegerile sale.

     "L-am urmat pe monseur Albert la etaj. Acolo era un coridor cu trei intrări-nimic grandios-pe fiecare parte. În a doua cameră din stânga se afla Honoré așteptând să lucreze. Fuma o țigară turcească."

      De aici destinele lor se leagă cam pe veci, iar acea pasiune nu s-a stins niciodată între ei definitiv. Chiar dacă pauzele lor au durat ani în șir până să se revadă. În afară de fidelitatea reciprocă și de alinturile drăguțe și sincere între ei, mai este de apreciat și felul în care ne sunt expuse și scenele lor intime. Nimic clișeic prea siropos sau prea scârbos.

     " — Atunci lasă-mă pe mine să te dezbrac. Și a făcut-o, repede și cu blândețe. M-a tras spre el și m-a sărutat pe frunte. M-a strâns în brațe până m-a lăsat fără aer."

     Personalitățile lor se și asemănau într-o anumită măsură, pentru că și Răzvan era în copilărie și a continuat să fie atașat de mama sa, care încă mai trăia în satul său natal, Corcova. Încet, încet au început să-și exploreze și trecuturile nu doar trupurile. Dinu era curios de unde avea porecla asta de băiatul prințului. Răzvan i-a povestit pe bucăți în diferite zile când avea starea necesară. 

      Honoré, a fost ca orice alt copil țăran din România, doar norocul a vrut ca el să dea peste prințul care dorea să-l adopte. Acesta a avut acest noroc sau ghinion cum îl considera uneori când intra în depresie, din cauza mamei sale care l-a pleznit din cine știe ce motiv, iar el, a fugit să plângă pe-un câmp. Trăsura prințului trecea întâmplător pe-acolo și din mica lor discuție nevinovată, destul de rapid a devenit adoptat.

     " — Vreau să-mi povestești despre Elena. Spre marea mea mirare, aveam limba legată. Înțelegeam să fiu așa cu vărul meu Eduard, dar nu și cu bărbatul de care eram îndrăgostit. M-am străduit să găsesc cuvintele care să exprime adâncimea sentimentelor mele pentru ea, însă tot ce am putut spune la început a fost:

     — Era frumoasă.

      — Of, Dinule, toate mamele sunt frumoase, chiar și atunci când au fețe de vaci sau de purcele. Ești un băiat deștept, dragul meu, care îl atestă pe Marcel Proust."

     Întâlnirile lor pasionale și palpitante erau cam spre sfârșit, nici Dinu nu mai avea mult și trebuia să se întoarcă în București. Dar a mai avut parte de o surpriză destul de neașteptată, se pare că tatăl său a avut punga destul de largă și chiar i-a aranjat să meargă la bordelul lui Madame Lourette, cea mai cunoscută pentru astfel de servicii. Cum era de așteptat, nu a onorat această surpriză așa cum ar fi crezut alții, a reacționat destul de pueril. A fugit plângând din bordel spre iubitul său Răzvan.

     O perioadă destul de lungă nu s-a spus nimic de acest eveniment, nici vărul său nu l-a mai contactat în vreun fel, fiecare specula ceva în legătură cu Dinu Grigorescu.

     "Locuiam pe una dintre cele mai elegante străzi ale orașului, aproape de Cișmigiu, într-o casă cu vedere la parc. Casa Grigorescu era suficient de mare pentru a putea fi confundată cu o ambasadă. Cezar Grigorescu nu se mulțumise, precum colegii lui avocați sau celelalte cunoștințe distinse, cu un apartament indiferent cât de mare. El avea nevoie de o vilă în care să se reflecte și să-și manifeste autoritatea."

     Domnul Cezar, neobișnuit de bun și mână largă i-a mai pregătit o surpriză lui Dinu. Se pare ca i-a făcut cadou o nouă mamă și soră vitregă. De-abia mai târziu și-a dat seama că tabloul mamei sale din capul scărilor era dat jos și înlocuit cu unul ce avea un peisaj banal. Se pare că nu doar Dinu a fost în căutarea iubirii. Dar s-au dovedit a fi chiar destul de moderne și să-l ajute în aventura sa cu Răzvan, lucru total neașteptat.

     Tatăl său l-a interogat puțin în legătură cu eșecul său de la bordelul din Paris, însă n-a aflat mare lucru... imediat. 

     Ei bine în încheiere pot spune ceea ce este și scris pe coperta cărții; "Băiatul prințului este o meditație sobră și elegantă despre iubire, viață și moarte."

     Cine dorește o poate lua de aici.
     Toate cele bune!